Tripura Bhairavi [partea a II-a ]

Să vedem  acum ce afirmă UPANISHADE-le despre acest ÎNCEPUT al CREAŢIEI:

„(1) La început, aici nu era nimic. Numai de MOARTE era învăluit Acesta, de FOAME, căci MOARTEA este FOAME. Şi-a pus în gând astfel: „Să am un trup [ATMAN - Sinele în TRUP].“ EA S-A PORNIT A STRĂLUCI ÎN RUGĂCIUNE. Pe când strălucea în rugăciune, s-au născut apele:“ Într-adevăr, pe când STRĂLUCEAM în Rugăciune, a mea a fost apa bucuriei.“[...]; (2) Într-adevăr, apele sunt strălucirea în rugăciune. Ceea ce era Spuma Apelor s-a întărit şi s-a făcut PĂMÂNT. Pe acesta  MOARTEA s-a trudit. Fiind ea trudită şi înfierbântată [în ASCEZĂ=TAPAS], A IEŞIT LA IVEALĂ SEVA VĂPĂII , FOCUL.[..]; (3) Ea se întemeiază pe APE[...]; (5)Cu GLASUL [VAK] şi SINELE [ATMAN] -trup acesta, Ea a creat TOT CE EXISTĂ[..]. Şi s-a apucat să mănânce tot ceea ce crease. [Se spune] că MĂNÂNCĂ TOTUL, de aceea ADITI se cheamă ADITI.[..]; (6) Ea a dorit: „Să SACRIFIC foarte mult, într-un SACRIFICIU FOARTE MARE“ S-a trudit , s-a înfierbântat în ASCEZĂ [TAPAS] . Fiind trudită şi înfierbântată s-au desprins din ea FRUMUSEŢEA şi VLAGA. Într-adevăr, Suflurile[ PRANA] sunt FRUMUSEŢEA şi VLAGA.[...]” [ BRIHADARANYAKA-UPANISHAD, I, BRAHMANA II, 1-6 ].

Am amintit aici acest pasaj semnificativ. Înainte de a-l analiza, să ne oprim la două CATEGORII amintite: TIMPUL şi SPAŢIUL. Pentru aceasta vom cita următoarele rânduri:

„Să ştim să recunoaştem, de la început că TIMPUL şi SPAŢIUL NU SUNT DECÂT MODURI ale CONŞTIINŢEI NOASTRE ( individuale şi limitate). Termenii sanscriţi dau imediat CHEIA SEMNIFICAŢIEI lor:

• TIMP, “KALAHA” înseamnă :ACŢIUNEA DE A NUMĂRA.
• SPAŢIU, “DESHALA” înseamnă: ACŢIUNEA DE A INDICA.

Urmează de aici că TIMPUL, în sanscrită, indică SUCCESIUNEA după care luăm cunoştinţă de obiecte şi că SPAŢIUL designează DIRECŢIA în care le percepem. Timpul şi Spaţiul ca REALITĂŢI ABSOLUTE, nu există: ele sunt NUMAI moduri ale percepţiei noastre asupra faptelor.” [ CHATTERJI, op. cit., CAP. IV „Despre procesul Manifestării Universale", p. 36 ]. Iată deci că Supremul DUMNEZEU, dincolo de Timp şi de Spaţiu, se AUTO-SACRIFICĂ, limitându-se [ATMAN] PRIN ACESTE DOUĂ CATEGORII SUBIECTIVE ale EXISTENŢEI: TIMP şi SPAŢIU. Se impune totuşi o observaţie:

“Timpul mitologic poate fi ciclic, aşa cum se întâmplă în toate miturile despre zei legaţi de anotimpuri. Reîntruchiparea ciclică exclude evoluţia în timp. Nici în vechea Indie categoria timpului istoric nu era esenţială pentru cultură: cronologia şi cronografia timp îndelungat practic n-au existat. Lipsa de interes faţă de desfăşurarea în timp este evidentă în lingvistică, domeniu al vechii ştiinţe indiene care a cunoscut o deosebită dezvoltare. Iată de ce vechea gramatică indiană a lui Panini, cu abordarea ei pur sincronică a limbii şi vechea filosofie indiană a limbii, ca SPOTHA (echivalentul fonemului din ştiinţa secolului al XX-lea), se apropie foarte mult de lingvistica primei jumătăţi a veacului nostru, când cercetarea diacronică a limbii, predominantă în secolul al XIX-lea, a fost înlocuită cu descrierea sincronică şi analiza pancronică a limbii (făcându-se abstracţie de timp).

După V. N. TOPOROV, aceeaşi diferenţă faţă de evoluţia în timp s-a făcut simţită nu numai în ştiinţa veche indiană şi în caracterul atemporal al principalei limbi a tradiţiei culturale indiene (sanscrita clasică), dar şi în arta indiană: în structura “cinematografică” a pieselor de teatru vechi indiene (asemănător, din acest punct de vedere, cu teatrul clasic chinez), cu deplasări bruşte în timp: în tradiţia baletului indian (conservată până în epoca modernă şi reflectată, poate, şi în sistemele de dans ale unor popoare legate din punct de vedere istoric de India, cum sunt ţiganii), unde, spre deosebire de dansul european, una şi aceeaşi poză se menţine un anumit timp, după care acest cadru “fix” este înlocuit cu un altul.”

Revenind la BRIHADARANYAKA-UPANISHAD, expresia „La început” plasează acţiunea în TIMPUL PRIMORDIAL. Locul este „aici”: în Lume, în Univers. Protagonistul actului COSMOGONIC este aici MOARTEA, identificată cu FOAMEA. Figura mitică a BRAHMANA-elor este PRAJAPATI [„Stăpânul Creaturilor"] moştenitor al VEDA-icului PURUSHA. Divinitate demiurgică, PRAJAPATI este identificat în tratatul spiritual SHATAPATHA-BRAHMANA cu ANUL [CA UNITATE PRIMORDIALĂ A ÎNCEPUTULUI EXISTENŢEI ÎN TIMP] şi cu MOARTEA [ X,4,3, 1-3 ], iar MOARTEA cu FOAMEA [XII, 3,5,2 ]. Astfel, TEMPORALITATEA INSTITUITĂ PRIN CREAŢIUNE SE ASOCIAZĂ CU IDEEA TIMPULUI DEVORATOR [KALI sau mai exact MAHAKALI]. Pe de altă parte dinamica universală apare deseori [în analogia obiect/ subiect] sub FORMA RELAŢIEI DINTRE MÂNCARE ŞI MÂNCĂTOR [S.B., I,4,6]. Astfel, prezenţa iniţială a numai unuia din cei doi termeni - MOARTEA FĂRĂ VIAŢĂ, MÂNCĂTORUL FĂRĂ HRANĂ - exprimă aici lipsa oricărei DUALITĂŢI, deci A ORICĂRUI PROCES, CONDIŢIA STATICĂ A UNIVERSULUI în LATENŢA premergătoare COSMOGONIEI. [Analiza prezentată se poate completa cu aspectele HRANĂ - FOAME din studiul: TARA, referitoare la HIRANYAGARBHA].

„A străluci în rugăciune”- verbul RIC / ARCh cumulează sensurile „a lumina/ a străluci” şi „a slăvi / a adora” [o divinitate]. Primul sens este exprimarea cosmogoniei ca MANIFESTARE a LUMINII LATENTE PRIMORDIALE. Absolutul este conceput ca PRAKASHA - LUMINA SUBTILĂ PRIMORDIALĂ, ESENŢIAL DIVINĂ. Al doilea sens se referă la un act religios. Ambiguitatea verbului în cazul de faţă sugerează solidaritatea scenariului mitic al Cosmogoniei cu Reeditarea lui RITUALĂ. Asupra celui de-al doilea aspect vom reveni când ne vom referi la SATI.

În BRAHMANE, PRAJAPATI CREEAZĂ UNIVERSUL printr-o practică ASCETICĂ numită TAPAS [literar: „căldură", „fierbânţeală"]. Specifică ASCEZEI de acest tip este SPORIREA CĂLDURII INTERIOARE, urmată de „epuizare”, aşa cum se vede în pasajul considerat, unde rolul demiurgic îl are MOARTEA - FOAME. Cuvântul TEJAS exprimă atât INTENSITATEA LUMINOASĂ cât şi pe cea CALORICĂ, de unde şi sensul de ENERGIE A FOCULUI. Referitor la cuvântul „sevă” - RASA  reuneşte sensul concret de suc al unei plante şi pe cel abstract de „ESENŢĂ” având şi sensul special de GUST.

Din PRAJAPATI se nasc PRIN SACRIFICIU, conform VEDA-elor [SCRIERILE SACRE TRADIŢIONALE HINDUSE], triada „naturistă” a divinităţilor: AGNI [FOCUL], VAYU [VÂNTUL] şi ADITYA [SOARELE]; acestea trei sunt asociate cu PĂMÂNTUL, ATMOSFERA şi CERUL, ELE REZUMÂND STRUCTURA TRI-STRATIFICATĂ A COSMOSULUI. În vechile texte sanscrite se vorbeşte frecvent despre cele „trei lumi”. Apariţia lor sintetizează aici actul cosmogonic. Este evidentă analogia celor trei NIVELE sau LUMI cu LUMEA FIZICĂ, ASTRALĂ [VITALĂ] şi LUMEA MENTALĂ, CELE TREI SFERE sau PLANURI PRINCIPALE ALE MANIFESTĂRII. Astfel, BHAIRAVI este TRIPURA - „STĂPÂNA  CELOR TREI LUMI” - TRIPURESHVARI.

 În literatura VEDA-ică, ADITI este ZEIŢA-MAMĂ, născătoare a ZEILOR. ADITI [literar: „Cea fără de legături"], „CEA INFINITĂ” este însuşi SPAŢIUL [BHUVANESHVARI].

APA fiind aici PRIMUL ELEMENT în ordinea Creaţiei, pasajul sugerează, fără a dezvolta însă, IDEEA BUCURIEI ca PRIMĂ REACŢIE SUBIECTIVĂ LA SPECTACOLUL COSMOGENETIC. PRAJAPATI însuşi DOGOREŞTE datorită TAPAS-ului care PRODUCE CĂLDURA ce va „coace” EMBRIONUL - DE - AUR; astfel PRAJAPATI este identificat ca principiu Creator cu însăşi Marea Putere Cosmică a TAPAS- ului TRIPURA BHAIRAVI, a cărei LUMINĂ ESTE IMENSĂ, STRĂLUCITOARE, ORBITOARE, plină însă de ARMONIE şi BUCURIE [CA MANIFESTARE A FERICIRII SALE de nedescris]. Astfel, prin SACRIFICIUL EI, a luat naştere PRANA, reprezentând „FRUMUSEŢEA şi VLAGA”, aici în sensul de FRUMUSEŢE CA REALITATE A FORMEI MANIFESTATE [TRIPURA SUNDARI] şi de VLAGĂ, ENERGIE, FORŢĂ CARE DETERMINĂ NAŞTEREA, MENŢINEREA ŞI DISTRUGEREA MANIFESTĂRII. PRANA este astfel în strânsă relaţie cu TIMPUL [KALA] dar şi cu DORINŢA DE MANIFESTARE A DIVINULUI [KAMAKALA].